Weird day...


Hmm...ati patit vreodata sa zambiti fara sa vreti din cauza unei persoane ? Un zambet din ala prostesc care ti se intipareste pe fata doar la contactul cu ochii ? Incontrolabil moment. Chiar a fost amuzant. Amuzant si prostesc, dar totusi amuzant. Mi-a placut. Sau mi-a placut ce am simtit ? Irelevant aici.
Mi se pare ciudat sa te indragostesti. Probabil ma imbolnaveste facebook-ul vazand cate pustoaice de 13-14 ani se plang ca nu si-au gasit eterna dragoste. Si declaratii...asa de profunde...incat parca iti vine sa versi o lacrima, but then you see how old is that girl, and slap your face.
E dulce sa iti placa o persoana. E foarte...ciudat, in sensul bun...nu stiu cum sa explic. Dragostea nu e ceva palpabil, nu vezi nimic in jurul oamenilor. Daca am putea vedea o aura sau altceva, ar fi foarte simplu, dar poate asta e si frumusetea. Nu te astepti. E imprevizibil. Si daca ai si norocul sa se intample ceva in favoarea ta, simti ca visezi, in cazul meu, iti tremura picioarele si sa zicem ca rasar si 2-3 fluturi. Nu prea imi place sa discut pe tema asta pentru ca sunt doar iluzii. Asa le percep eu. Stiti ce v-am spus de balanta, nu ? Se aplica...Dar mi-as dori macar o data sa ma insel. Desi sunt slabe sanse...
Ce ar fi ireal ar fi...sa pot sa am ceva ce e numai al meu...stop azi senimentelor. Deci, o sa o zic o singura data pe blog: I fuckin' want to find somebody and let it kill me, fod God sake !
Am avut un 5% de bucurie prosteasca. S-a consumat. Inapoi la crunta realitate...
To be continued.

                                                           Lacrimile, sangele sufletului



Asa cum dupa o zgarietura, se preling cateva picaturi de sange, asa si sufletul, o forma imateriala si totusi existenta, isi arata suferinta. Nu gasesc alta explicatie mai sincera, mai incocenta, mai...dureroasa pentru mine.
Nu mai vreau sa am emotii. De-ar fi asa usor doar sa le sting, si sa devin inumana. Pentru ca da, atata timp cat iti pasa, esti om. Durerea defapt ne face oameni. Fericirea nu dureaza niciodata. Si totusi, parca balanta vietii nu este in exchilibru aici. Probabil asta se intampla la oameni. Sau nu traim clipa ? E foarte incurcata viata. Nu are reguli, dupa cum am mai spus. De aceea cred ca e mai bine sa te agati de ceva palpabil, un tel, pentru ca telul nu se ascunde cand te vede, sau isi intoarce privirea cand tu incerci sa ii saluti. Telul sta nemiscat si asteapta sa il prinzi. Durerea nu poate fi decat in favoarea ta. Suferi acum, si  traiesti in victorie tot restul viatii. Oamenii oscileaza in schimb. Emotiile oscileaza, mai concret.
Aleg sa nu mai socializez. Aleg sa nu mai vad in fata ochilor decat chimie. Aleg o durere placuta.
Mi-am pierdut timpul, mintea si gandul. De ce ? Pentru ca mi-a pasat de oameni. Nu e bine sa iti pese. Unii au un orgoliu mult prea exacerbat si lacrimile dupa sunt pe masura.
N-am inspiratie azi. Am o durere prea adanca, ce din pacate nu o pot descrie. Mi-as fi dorit sa explic mult mai mult, poate scapam si imi eliberam mintea. O sa dureze cred pana...imi rup gandul de la o persoana. Regret enorm ca nu am putut sa o cunosc. Dar am inteles ideea.
Scuze daca sunt triste sau ciudate cuvintele pe care le folosesc sau felul cum vad eu lucrurile, dar concep acest blog ca pe un jurnal.
Pe curand cititori fantoma...

                                                               Feel like dead and gone.


Ce poate sa fie mai groaznic de atat ? Dintre sute de mii de ganduri ce se zbat incontinuu silentios prin minte si faptul ca nu pot fi vreodata destainuite si o dorinta crunta de a cunoaste o persoana, de a-I da jos masca si a-I asculta povestile fara sens, dupa cum ar spune el, dar atat de palpitante pentru persoana respective ?
Ce prostii pot sa spun...voi cititorii normal ca nu va dati seama. Sunt doar o furnica aici pe blog. Cuvintele nu au nicio relevanta pentru majoritatea. Cititi doar fraze lungi si incurcate, si atat. Prezenta spirituala si emotionala e absenta. In cele din urma sper sa nu ma transform intr-o melodramatica. Sec.
E rau sa speri in unele privinte. E groaznic. Te ucide. Te framanta. Te seaca. Imi imaginez uneori ca trebuie sa existe o balanta, ca niciodata nu poti sa ai parte in mod egal de ceva ce cantareste mai mult. Si echilibrul inseamna ca nu ai parte pe deplin de el. Exista doar sa fie. Nu vreau asa. Nu concep asa ceva. Sec din nou.
Si pana la urma, omul va fi vreodata feiricit ?
Cand ?
In ce circumstante ?
Ce trebuie sa faca ?
Ce nu trebuie sa faca ?
Poti sa iti pierzi toata viata incercand, si dand numai rateuri.
Viata e...imprevizibila. Nu are reguli clare. Regulile ti le faci, ti le concepi. Daca esti un om mort, le respecti pe cele ale societatii. Daca ai un suflet liber, esti un artist, iti fauresti propriile reguli. Societatea se va supara. Dar se va supara pentru ca ai ales sa ai emotii.
In orice caz, sunt ametita. Nu mai cred in...vorbe, fapte. Am interpretat prea mult. Si daca interpretez si imi creez scenarii, nu inseamna ca asa o sa se si intample. Deci cred ca merg pe imprevizibil. Nu stiu cand voi cadea. Dar nu cred ca o sa doara asa tare. Poate doar pe moment. Incep sa devin imuna, inumana. Emotiile ? La ce sunt bune ? Multi la prima vedere parca n-au suflet. Sunt stana de piatra. Dar cand ii cunosti, le e teama. De acele corzi sensibile pe care omul le poate atinge. Si din cauza asta sufera. In tacere. E cel mai subtil raspuns. Te ucizi in sinea ta.
Eu ? Sufar. Nu mai vreau sa fac nimic.
Si totusi...de ce simt ca...nu e bine...?
Off...pacat ca aceste cuvinte sunt o forma materiala a sufletului...o forma incompleta, pentru ca "tipetele", esentele vor ramane acolo unde le e locul, in mintea omului. De aici acea frica, pe care toata lumea o blocheaza printr-o impresie de stana de piatra, blocarea emotiilor. Dar o mica remarca, dragi cititori fantoma, frica...e o emotie...mai puternica decat orice altceva existent, si privirile oarbe sunt ca o carte deschisa catre ceea ce ganditi. Feriti-va de acest lucru, si impresia de sloi de gheata va fi mai bine conturata.

                                                 Dulce reverere, amare ganduri.

     Inainte de a citi, mentionez ca starea de melancolie mi s-a amplificat de la o melodie, nu foarte dinamica, dar cand esti sub o astfel de stare, devii mai profund si doar ritmul si versurile melodiei conteaza. Prin urmare, daca vreti sa intelegeti insemnatatea randurilor insisarate mai jos, si cel mai important, sa simtiti, rog sa ascultati melodia. Thanks ! :)

      Nu am mai scris de...4-5 luni ? Nu stiu exact, dar in acest moment simt nevoia sa imi eliberez mintea. Ati avut vreodata senzatia ca nu stiti unde sa fugiti in lume, ca existanta voastra ii incurca pe toti, si ca pana si faptul ca respiri este pur si simplu o greseala ? Nu stiu...eu asa concep lucrurile de o vreme. Si am si o ipoteza destul de palpabila...ca unii oameni  sunt pur si simplu lasati pe lume doar de a se izbi de toate temerile, si in loc sa mai vada la capatul tunelului o luminita, cat e ea de mica, patrund defapt intr-un abis.
      Am atata furie, suparare, melancolie, in mine incat nici cuvintele nu mi le gasesc...Doar lacrimi. Si o lista infinita de intrebari "De ce ?". Despic atat de mult firul in 7 in ultima perioada, incat am impresia ca totul se intampla cu un scop.
      Pur si simplu simt ca singura rezolvare e sa plang. Nimic nu e limpede in ultimul timp. Sunt confuza. Imprejurarile ma determina sa gandesc prea mult si sa interpretez. Si cruda intuitie este ca e posibil ca totul sa fie in zadar. Toata amagirea asta. Nu indraznesc sa spun ce ma framanta. Mi-e...frica ? Mi-e frica de tot. De cand ma stiu sunt o fire tematoare, candva curioasa, cu un zambet larg, dar cu trecerea anilor...l-am pierdut. Societatea, ierarhia in care traiesc mi l-au luat.      
      Toate " atacurile " primite de la oameni, daca pot fi numiti asa, m-au determinat sa imi pierd increderea in mine, sa nu am vreodata un cuvant de spus. Tot ce este uman creat, sufoca si distruge tot ce e pur. Si stau si ma gandesc uneori, eu de ce nu pot avea un caracter care sa taie in carne vie, sa nu am scrupule, sa ating corzi sensibile pentru a manipula oamenii, sa ii manuiesc aproape ca pe o marioneta ? De ce a ajuns asa umanitatea ? Ma tem de oameni.
       Nu ma simt in siguranta nicaieri. Doar in locurile neatinse de oameni, intr-o padure, unde inocenta se va pastra pentru eternitate, si unde linistea e singura muzica, un cant silentios, neinteles de oamenii normali, ce au inima otravita de ganduri marsave.

      Am incercat sa desenez personalitatea oamenilor, a strainilor, ceea ce ii reprezinta pe ei, sa schitez un puls de inima calda, o speranta ce zace in fiecare om, o scanteie ce ii face vii, motivul pentru care ei traiesc, am incercat sa desenez zambetul Acela ce unii spun ca e imperfect, si sa il fac sa atinga perfectiunea, sa le arat ca soarele poate sa atinga pana si cele mai intunecate colturi ale inimii, dar mana incepea sa imi tremure pe foaie, mina creionului se spargea pe masura ce "cunosteam" felul de a fi al oamenilor. Poate de asta, am incetat sa mai fac si portrete...pana si cele mai inocente trasaturi ale fetei au ajuns sa faca parte din lumea teatrului. Dar cred ca asa e lumea defapt...oamenii sunt doar papusi, pentru ca sufletul lor este patat, sau chiar inexistent...incapabil de a avea emotii.
      Cum este posibil sa nu te temi ? Cum sa poti sa te deschizi in fata cuiva cand coltii sai stau sa iti strapung firavul suflet, lasand rani adanci, mult mai dureroase decat orice revarsare de sange ?  
      Nu accept sa mi se spuna ca sunt "normala". Sensul cuvantului are un cu totul alt inteles pentru mine...unul simplu, dar foarte complex, din nou, pentru cei care au sufletul amarat. Normalitate inseamna sa intelegi cu totul altfel lumea, sa nu simti doar apa ploii cum te atinge, ci sa ii auzi suspinul, oful, sa ii asculti in tacere miile de ganduri ce se sparg pe pielea ta, cum te poate intelege in momente de melancolie...

      Nu multi pot intelege, dar cel mai dureros e ca nu multi pot simti...
      Lumea isi pierde din esenta. Ne atacam reciproc, uitand ca nu suntem obiecte.
      Realitatea doare...de aceea eu am ales sa fug. Ma aflu intr-o bucla infinita, pentru ca ma urmaresc zeci de ganduri nesupuse, si cel mai probabil vor ramane nespuse.
      Si totusi...
      Pana cand ?
 &