Dulce reverere, amare ganduri.

     Inainte de a citi, mentionez ca starea de melancolie mi s-a amplificat de la o melodie, nu foarte dinamica, dar cand esti sub o astfel de stare, devii mai profund si doar ritmul si versurile melodiei conteaza. Prin urmare, daca vreti sa intelegeti insemnatatea randurilor insisarate mai jos, si cel mai important, sa simtiti, rog sa ascultati melodia. Thanks ! :)

      Nu am mai scris de...4-5 luni ? Nu stiu exact, dar in acest moment simt nevoia sa imi eliberez mintea. Ati avut vreodata senzatia ca nu stiti unde sa fugiti in lume, ca existanta voastra ii incurca pe toti, si ca pana si faptul ca respiri este pur si simplu o greseala ? Nu stiu...eu asa concep lucrurile de o vreme. Si am si o ipoteza destul de palpabila...ca unii oameni  sunt pur si simplu lasati pe lume doar de a se izbi de toate temerile, si in loc sa mai vada la capatul tunelului o luminita, cat e ea de mica, patrund defapt intr-un abis.
      Am atata furie, suparare, melancolie, in mine incat nici cuvintele nu mi le gasesc...Doar lacrimi. Si o lista infinita de intrebari "De ce ?". Despic atat de mult firul in 7 in ultima perioada, incat am impresia ca totul se intampla cu un scop.
      Pur si simplu simt ca singura rezolvare e sa plang. Nimic nu e limpede in ultimul timp. Sunt confuza. Imprejurarile ma determina sa gandesc prea mult si sa interpretez. Si cruda intuitie este ca e posibil ca totul sa fie in zadar. Toata amagirea asta. Nu indraznesc sa spun ce ma framanta. Mi-e...frica ? Mi-e frica de tot. De cand ma stiu sunt o fire tematoare, candva curioasa, cu un zambet larg, dar cu trecerea anilor...l-am pierdut. Societatea, ierarhia in care traiesc mi l-au luat.      
      Toate " atacurile " primite de la oameni, daca pot fi numiti asa, m-au determinat sa imi pierd increderea in mine, sa nu am vreodata un cuvant de spus. Tot ce este uman creat, sufoca si distruge tot ce e pur. Si stau si ma gandesc uneori, eu de ce nu pot avea un caracter care sa taie in carne vie, sa nu am scrupule, sa ating corzi sensibile pentru a manipula oamenii, sa ii manuiesc aproape ca pe o marioneta ? De ce a ajuns asa umanitatea ? Ma tem de oameni.
       Nu ma simt in siguranta nicaieri. Doar in locurile neatinse de oameni, intr-o padure, unde inocenta se va pastra pentru eternitate, si unde linistea e singura muzica, un cant silentios, neinteles de oamenii normali, ce au inima otravita de ganduri marsave.

      Am incercat sa desenez personalitatea oamenilor, a strainilor, ceea ce ii reprezinta pe ei, sa schitez un puls de inima calda, o speranta ce zace in fiecare om, o scanteie ce ii face vii, motivul pentru care ei traiesc, am incercat sa desenez zambetul Acela ce unii spun ca e imperfect, si sa il fac sa atinga perfectiunea, sa le arat ca soarele poate sa atinga pana si cele mai intunecate colturi ale inimii, dar mana incepea sa imi tremure pe foaie, mina creionului se spargea pe masura ce "cunosteam" felul de a fi al oamenilor. Poate de asta, am incetat sa mai fac si portrete...pana si cele mai inocente trasaturi ale fetei au ajuns sa faca parte din lumea teatrului. Dar cred ca asa e lumea defapt...oamenii sunt doar papusi, pentru ca sufletul lor este patat, sau chiar inexistent...incapabil de a avea emotii.
      Cum este posibil sa nu te temi ? Cum sa poti sa te deschizi in fata cuiva cand coltii sai stau sa iti strapung firavul suflet, lasand rani adanci, mult mai dureroase decat orice revarsare de sange ?  
      Nu accept sa mi se spuna ca sunt "normala". Sensul cuvantului are un cu totul alt inteles pentru mine...unul simplu, dar foarte complex, din nou, pentru cei care au sufletul amarat. Normalitate inseamna sa intelegi cu totul altfel lumea, sa nu simti doar apa ploii cum te atinge, ci sa ii auzi suspinul, oful, sa ii asculti in tacere miile de ganduri ce se sparg pe pielea ta, cum te poate intelege in momente de melancolie...

      Nu multi pot intelege, dar cel mai dureros e ca nu multi pot simti...
      Lumea isi pierde din esenta. Ne atacam reciproc, uitand ca nu suntem obiecte.
      Realitatea doare...de aceea eu am ales sa fug. Ma aflu intr-o bucla infinita, pentru ca ma urmaresc zeci de ganduri nesupuse, si cel mai probabil vor ramane nespuse.
      Si totusi...
      Pana cand ?
 &